Manifest Pentru Autoizolare

”Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii.”

După doar câteva zile de autoizolare în casele lor, oamenii au început să nu mai aibă răbdare; nici cu ei înșiși, nici cu ceilalți. Cuvintele scrise la începutul acestei pagini, reprezintă gândurile unei fetițe de doar 13 ani, de la 1942. Invoc empatia și, ghidată de aceasta, vreau să ne imaginăm că:

În locul izolării în propriile locuințe ar trebui să stăm izolați în locuri impuse de alții;
În locul celor 3 camere (dormitor, bucătărie, baie) minimum de cât dispune o casă/apartament, ar trebui să stăm noi și toată familia noastră într-o singură cameră; Și nu o săptamână, două, trei, ci ANI, doi ani, mai exact;
Imaginați-vă că nu ați avea siguranța și asigurarea, promisiunea, dacă vreți, că, după aceste 4 săptămâni, TOTUL VA FI BINE, ci ați trăi cu incertitudinea că poate nu veți avea șansa să vedeți acea zi niciodată.
Trezește oarecare disconfort ceea ce tocmai ați citit? Vi se pare că sunt doar cuvinte scrise de un scriitor pesimist? Vreau să vă spun că acele cuvinte/comparații sunt rupte, extrase din fapte reale. Vorbim despre un context similar cu cel din prezent și, bineînțeles, cu altele din trecut. Pană la finalul articolului, veți afla cine m-a inspirat să scriu aceste rânduri.

Pană atunci, vă întreb: Cât timp, oare, au răbdare oamenii să spere?

Cum ar fi dacă doi ani ar trebui să fii izolat într-o singură cameră și să speri că, într-o bună zi, vei putea simți din nou iarba sub tălpile picioarelor, că într-o bună zi vei putea să alergi din nou, după ani în care doar ai făcut pași timizi prin mica încăpere, așa cum o pasăre în colivie își mută timid picioarele în stânga sau în dreapta, privind printre gratii și sperând la clipa când va zbura în înaltul cerului?

Oare tăria inimii noastre de acum, din 2020, ar persista ani la rând…zi după zi? Ar rămâne această speranță în inimile noastre care, forțate, stau într-o cutie de chibrit? V-ați revolta?

Cert este că, la 1942, dacă ați fi sfidat această forță exterioară care vă ținea captivi în case, ați fi fost mutați în tăcere și uitare. Da, „acolo”…

Mă mai întreb și cum ar arăta viața noastră, a oamenilor din 2020, dacă ar trebui să fim izolați, ani de zile, fără posibilitatea de a părăsi locuințele? Ce am face în tot acest timp? Am mai respecta obiceiurile, rutinele noastre? Am mai celebra zilele de naștere, ale noastre sau ale celor dragi? Am mai citi, învăța? Ce ne-ar mai preocupa în toți acești ani de izolare la domicilu? Ar mai conta educația și dezvoltarea noastră? Ce ar fi mai important? Ce poate fi mai important atunci când libertatea fizică nu există? V-ați lăsa și mintea, sufletul, spiritul la fel de închise ? Unde ați zbura cu gândul, cu sufletul, atunci când corpul ar fi captiv între 4 pereți? Iar acum… dacă ați fi complet liberi ce ați face, unde ați merge? De ce nu v-ați dus într-acolo până acum?

Cineva…mai tânăr, poate, decât tine, cititorule, mai tânăr și decât mine, scriitorul, a trecut prin toate cele de mai sus! Numele ei este Anne Frank și a trăit în vreme de război, în vremea în care discriminarea nu era o etichetă doar, ci ducea la moarte, în vremea în care, dacă erai altfel, erai mort! Azi, în vremea noastră, suntem cu toții „altfel” și este un lucru normal, acceptat. A devenit un principu de viață…a fi altfel și diferit. Suntem speciali și unici cu toții. Da, CU TOȚII. Simțiți ironia: ” diferiți cu toții? ”

Știți ce? În goană aceasta după a fi special și unic, am lăsat în spate, pe măsură ce alergam spre acest altfel, umanitatea și… pe ceilalți. Iar ceilalți au făcut la fel…și așa alergăm împreună spre ALTFEL.

Există altruism în vreme de izolare, panică? Dar în vreme de război?

Răspunsul la aceste întrebări va fi dat apelând la cuvintele aceluiaș copil de 13 ani, în vreme de război: „Suntem atât de egoiști, încât vorbim despre

Putem vorbi despre reflexivitate, analiză, autoanaliză, învățare și dezvoltare în vreme de izolare?

Răspunsul, așa cum reiese și din scrierile Annei Frank, este că se poate, mai ales în vreme de război: ”Ce frumoși și buni ar fi toți oamenii dacă, în fiecare seară, înainte de culcare, și-ar rememora întâmplările zilei și apoi ar analiza cu atenție ce a fost bun și ce a fost rău în ce-au făcut. Involuntar, încerci atunci în fiecare zi din nou să te îndrepți și, după o vreme, bineînțeles că progresele vor fi însemnate. Oricine se poate folosi de metoda asta, nu costă nimic și este cu siguranță foarte folositoare. Căci cine încă nu știe trebuie să invețe și să afle: O conștiință împăcată te face puternic!” (Jurnalul Annei Frank, Editura Humanitas, pag. 369)

Așadar, în vreme de război și izolare, Anne Frank vorbea despre reflexivitate la doar 13 ani. Despre puterea obișnuinței, despre gândire critică și despre dezvoltare personală, despre a fi mai bun în orice context (cultural, social, politic, economic) ne-am afla. Credeți că este posibilă învățarea, dezvoltarea, creșterea noastră ca oameni în condiții vitrege de existență? Ei bine, se pare că la 1942 se putea, ba chiar într-un context cultural, politic și social mult mai dramatic, mult mai încărcat de imaginea și sunetul morții. „Nu poți să-ți auzi propriile vorbe, așa de tare bubuie tunurile.”, citim într-o altă însemnare a Annei Frank din timpul celui de-al doilea război mondial.

Se pare că putem vorbi despre multe în izolare, poate de mai multe chiar decât atunci când suntem liberi. Să nu uităm, așadar, nici alinarea pe care ne-o pot da cărțile în astfel de momente: „Ceilalți oameni nu pot ști cât de mult înseamnă cărțile atunci când trebuie să stai închis undeva. Lectura, studiul și radioul sunt singurele noastre direcții.” (Jurnalul Annei Frank, Editura Humanitas, pag. 130)

Ce ne mângâie sufletul în izolare? De unde vine speranța care dărâmă zidurile care ne înconjoară, ajungând în inimile noastre? Vine din interior, bineînțeles! Anne Frank spunea că: „…priveam și pe fereastra deschisă, peste o bună parte a Amsterdamului, peste toate acoperișurile până la orizontul care era de un albastru așa de deschis, încât linia nu se distingea limpede. Câtă vreme există toate astea, mi-am zis, iar eu pot avea parte de ele, de razele astea de soare, de cerul ăsta fără niciun nor, n-am de ce să fiu tristă. ”(Jurnalul Annei Frank, pag. 229)

Prin urmare, priviți cerul, admirați colțul de Rai de la propriile ferestre, fiți reflexivi, citiți, creșteți, aveți speranță, curaj și fie ca toate gândurile voastre să rămână limpezi ca râurile de munte! Totul va fi bine!

Andreea Mădălina Barbu

Bibliografie:

Frank, A. (2016 ). Jurnalul Annei Frank. București: Humanitas

Photo credit: pixabay

Text preluat de pe: https://www.sucitoruldeminti.ro/reflexiv-in-educatie/manifest-pentru-autoizolare/

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.